Problemele mici, lăsate nerezolvate, devin probleme mari. Acesta este unul dintre principiile după care mă ghidez în creșterea Sabinei. A fi părinte e foarte dificil. Instinctul și dragostea nu sunt de ajuns. Ai nevoie de niște reguli, de niște principii pe care să le adopți în creșterea copilului tău. În ultimii ani au fost lansate tot felul de stiluri de parenting de la attachment parenting, helicopter parenting la tiger mom, elephant mom și câte și mai câte. Cei mai mulți părinți pe care îi cunosc ar spune că cea mai bună variantă ar fi undeva la mijloc. Dar care este acest mijloc?
Dragostea te determină să faci pentru copilul tău mai mult decât este necesar pentru el și pentru evoluția lui. Te poate împinge să îl ajuți acolo unde poate singur și atunci îi subminezi potențialul și încrederea în el. Dacă noi părinții, care suntem ca niște zei pentru ei facem lucrurile în locul lor, copiii vor crede că nu sunt îndeajuns de buni pentru a le face singuri.
Or copilul trebuie lăsat să învețe și singur, să se lupte, să eșueze, să o ia de la capăt, să găsească metode noi de a ajunge la un rezultat și în final să reușească și să simtă gustul victoriei. Doar atunci e victoria lui. Doar așa evoluează. Dar asta înseamnă să stai pe margine să privești cum copilul tău pune piesa greșită, în locul greșit și să taci. Înseamnă să îi vezi supărarea pe chip atunci când nu a reușit și să nu îl ajuți. Iar asta, atunci când iubești este foarte dificil.
Și de aceea avem nevoie de reguli. Pentru că deși ne iubim copiii mai mult decât orice pe lumea asta, noi nu trebuie să le facem viața mai ușoară decât este necesar, nici mai grea, ci doar reală. De ce vor avea nevoie de-a lungul vieții lor pentru a fi indivizi funcționali, adaptabili în societate? Să facă lucrurile pentru ei. Atunci, dacă ei au capacitatea necesară, hai să îi lăsam să facă asta chiar dacă au 1-2 ani. Să îi învățăm să se îmbrace singuri, să mănânce, să își pregătească câteva gustări și apoi să îi lăsăm pe ei să le facă. În felul acesta vor învăța să fie responsabili, să fie perseverenți și să învețe din greșeli.
Sabina avea obiceiul să strige de zece ori pe zi: Mi-e sete! Mami, vreau apă! Iar eu săream imediat să îi ofer apa, indiferent ce făceam în acel moment sau cât de ocupată eram. Până când mi-am spus că am mers prea departe. Sabina avea deja 2 ani. Știam că poate să își pună singură apă. Făcusem atâtea activități de turnat apă dintr-un vas în altul (recomandate în pedagogia Montessori), dar nu le aplicam și în viața de zi cu zi. Așa că am amenajat o zonă pentru ea. Am pus pe o tavă mică, la nivelul ei, o carafă mică de sticlă pe care eu o umpleam cu apă și un pahar și de fiecare dată când îi era sete o invitam să își ia singură. Au urmat alte sarcini și am constatat că îi și fac mare plăcere. Acum își spală singură papucii, pune rufe la spălat, le scoate din mașina de spălat una câte una și le așează frumos pe umerașe. Tot ea face ordine în camera ei. Și are 3 ani și 5 luni. Nu iese totul perfect, bineînțeles, însă de fiecare dată perseverează.
Viața de adult nu e deloc ușoară. Implică multă muncă, responsabilități apăsătoare, care ne limitează libertatea și visele, implică dezamăgiri, trădări, respingeri și o nevoie permanentă de a-i impresiona pe cei din jur (deși nimeni nu o recunoaște deschis). Așa este viața în realitate, asta e viața cu care se vor confrunta și copiii noștri, fie că recunoaștem sau nu, și cred că rolul nostru ca părinți este să îi pregătim pentru o astfel de viață. Trebuie să le oferim instrumentele necesare pentru a naviga mai ușor decât noi prin viața de adult. Cum facem asta? Nu le pregătim ” capcane” și “curse cu obstacole” , dar lăsăm viața să curgă așa cum este și intervenim cât mai puțin și doar atunci când este necesar.
Le oferim cea mai bună alimentație posibilă pentru a crește sănătoși, îi educăm să mănânce și ei la rândul lor sănătos și responsabil, îi îngrijim atunci când sunt bolnavi și le asigurăm cea mai bună asistență medicală la care avem acces, alegem responsabil pentru ei cea mai bună grădiniță și școală, cei mai pregătiți și dedicați educatori și profesori, le oferim acces la cărți, jucării și jocuri care îi ajută să se dezvolte și suntem alături de ei atunci când au nevoie să fie luați în brațe și să se simtă iubiți.
Dar nu le facem jocurile, nu le răpim ocaziile de a învăța, nu îi ferim de provocări. Copiii trebuie să se obișnuiască și cu eșecurile, doar confruntându-se cu ele vor învăța că ele sunt temporare, că există viață frumoasă după ele, că ele aduc lecții importante și că au căpătat o reputație mai rea decât meritau. Altfel spus, nu construim noi cu piesele lego și cuburile lor, ci îi lăsăm pe ei să creeze după capacitățile și imaginația lor, chiar dacă durează mai mult. Nu le facem temele, compunerile și proiectele la școală, dar stăm alături de ei și le oferim sfaturi și recomandări atunci când au nevoie. Atunci când vor fi adulți nimeni nu va face treaba în locul lor.
Când vine vorba de educarea și creșterea copiilor, scurtăturile nu sunt o soluție. Înseamnă să trișezi pe drumul spre un succes de moment și un eșec pe termen lung. Lucrurile de copil le fac copiii, părinții le fac pe cele pentru adulți.
Când era Sabina mai mică, cred că în jur de un an, am început să îi desenez. Desenele mele erau groaznice, dar adevărate opere de artă pentru ea. A crescut, a devenit capabilă să țină bine un creion în mână și implicit să deseneze, iar eu nu mă opream din a desena pentru ea. Desena și ea lângă mine, dar cu timiditate și tot mai mult îmi cerea să desenez eu. Apoi a refuzat să mai deseneze, iar atunci când îi spuneam să deseneze și ea îmi răspundea: ” dar eu nu știu să desenez, tu știi!” A fost un alt moment de trezire. Am realizat că am greșit mult. Era intimidată. A comparat desenele noastre, iar diferența dintre ele a intimidat-o și a făcut-o să renunțe la desen. Din cauza mea, pentru că eu am făcut pentru ea ceva ce putea face singură și bineînțeles că o făceam mai bine decât ea. Nu a fost ușor să o fac să deseneze din nou. De fiecare dată îmi cerea mie să o fac pentru ea. Am refuzat de multe ori, până când am crezut că nu o să mai deseneze vreodată. Dar apoi, a luat din nou creionul în mână, iar acum este autoarea unor desene superbe.
Și să nu uităm de limite, poate cea mai mare provocare a mea ca părinte. Sunt esențiale pentru a crește un copil responsabil și sigur pe el, dar e anevoios drumul până la transformarea lor în reguli clare, acceptate de ambele părți. Copiii au nevoie de limite, pentru că îi fac să se simtă protejați și iubiți. Prea multă libertate poate fi înspăimântătoare pentru un pui de om care abia descoperă lumea din jur.
Dragostea nu este de ajuns atunci când ești părinte. Pentru a crește frumos și fericiți, copiii noștri au nevoie de adulți care să îi iubească mai mult de orice pe lumea asta, dar care sunt și responsabili, sigur pe ei, blânzi și fermi în același timp.
Sursa foto: pixabay.com