Zi caldă de primavară, copil perfect lânga mine și o seară frumoasă în așteptare. După creșă și o oră petrecută în parc ne întoarcem acasă. Sabina (2 ani și 6 luni) stă cocoțată pe scaunul ei în fața chiuvetei și se spală pe mâini. Se uită concentrată în oglindă la imaginea ei și spune clar: “Sunt urâtă!”. Eu rămân stupefiată. Uite o conversație pe care nu mă așteptam ca o fetiță de 2 ani să o aibă cu ea însăși. O întreb de ce a spus asta. Îmi raspunde cu seninătate ca așa i-a spus Maria, colega ei de la creșă.
Din fericire, am realizat ca Sabina pur și simplu recita o replică auzită în cursul zilei și nu conștientiza sensul ei. Nu se percepea ca urâtă, pentru simplul fapt ca nu înțelegea termenul. Momentul a fost însă unul de trezire pentru mine, ca mamă.
Am știut încă de când medicul mi-a confirmat că voi avea o fetiță ca una dintre misiunile mele esențiale ca mamă va fi aceea de a clădi în copilul meu stima de sine, de a-i oferi instrumentele necesare pentru a deveni o femeie care are încredere în forțele proprii, o femeie care știe care este valoarea ei și care nu are nevoie de validarea celor din jur.
Ne place să credem că trăim într-o societate în care se oferă șanse egale bărbaților și femeilor. Acesta este textul “politically correct” care trebuie comunicat. Realitatea însă o cunoaștem cu toții. O trăim zi de zi. Așteptările sunt diferite, în funcție de gen, iar discursurile discriminatorii încep de timpuriu. Fetițele sunt frumoase, delicate, cuminți, iar baieții sunt curajoși, deștepți și poznași. Fetițelor le servim povești cu prințese care așteaptă să fie salvate de prințul pe cal alb, iar baieților le vorbim despre supereroi. Nu e un start foarte cinstit pentru fetițele noastre temerare și inteligente, nu-i așa?
Pe mine lipsa de încredere m-a însoțit cam toata viața. Am simțit-o ca pe o mână invizibilă care mă apăsa atunci când mă simțeam gata să zbor un pic, să ma ridic lăsând în urmă o limită pe care tot eu mi-am impus-o. A fost ca o dublură a mea, mereu ironică, mereu pesimistă, mereu întâmpinându-mă cu aceeași întrebare: “Dar cine te crezi?”. Cu timpul am învățat să mai rup din lanțurile neîncrederii în mine, să reduc la tăcere pesimista din mine. Dar a fost un proces lung, o luptă care deseori s-a lăsat cu lacrimi și cu visuri neîmplinite.
Nu vreau ca fiica mea să ducă aceeași luptă, așa că am adoptat o serie de principii în creșterea și educarea ei care, sper eu, o vor ajuta să fie și să rămână încrezătoare în forțele proprii:
1. În fiecare seară, înainte de a adormi îi spun ca este minunată, extraordinară, curajoasă, bună, inteligentă și că o iubesc foarte mult!
2. O încurajez în toate planurile ei. Fie că este vorba de a încerca un perete de escaladă mai înalt în parc sau de dorința ei de a tăia legume alaturi de mine. Îi arat cum se face (daca nu știe) și apoi o las pe ea să încerce și nu intervin decât atunci când îmi cere ajutorul sau când se află în pericol. Nu îi spun NICIODATĂ “Nu poți!”.
3. Încerc să limitez cât mai mult folosirea cuvântului Bravo și încerc să o las să se bucure de reușita ei și să o aprecieze. Am grijă însă întotdeauna să îi ofer un feedback: “Ai reușit singură să urci până sus, să construiești o casă, să termini puzzle-ul, etc, Este interesantă viziunea ta, ce te-a inspirat să spui această poveste?, etc). Decizia de a renunța la “Bravo!” am luat-o după ce am citit celebra carte a lui Alfie Kohn “Parenting necondiționat”, pe care de altfel o recomand cu căldură. Kohn vorbește despre diferența esențială dintre stima de sine (ceea ce simțim și credem despre noi pe baza propriei noastre evaluări) și imaginea de sine (ceea ce simțim și credem despre noi pe baza părerilor și evaluărilor celor din jur) și de ce este important ca un părinte să consolideze stima de sine a copilului (un articol frumos și detaliat pe această temă puteți citi AICI).
3. O ascult când vorbește cu mine și îi cer părerea. O asigur ca părerea ei contează pentru mine, că este importantă, dar îmi exprim și eu opinia și îi explic ca este în regulă să avem păreri diferite asupra unui lucru pentru că suntem două persoane diferite.
4. O las să decidă pentru ea acolo unde se poate. De exemplu, de la un an și un pic o las pe ea să aleagă cu ce se îmbracă, ce mănâncă și bineînțeles cu ce și cu cine se joacă sau ce cărți să îi citesc. Ca să nu o bulversez am început încet. Astfel că deocamdată o las să aleagă între 2-4 variante (de pantaloni, bluze, feluri de mâncare, etc).
5. Nu îmi critic niciodata fizicul în prezența ei. Nu spun niciodată sunt grasă, hainele astea ma fac grasă și alte asemenea. Am grijă de mine, iar de câteva ori pe săptamâna fac sport acasă. De cele mai multe ori mi se alătură și încearcă să mă imite. De asemenea, nu vorbesc de rău alte persoane. Nu folosesc niciodată apelative precum urât, prost, pentru a descrie pe cineva. În schimb, spun că nu sunt de acord cu deciziile lor sau că eu consider că ar fi trebuit acționat în alt mod, dar accentuez ideea că fiecare este liber să decidă pentru el.
Acest articol a mai fost publicat și pe creștemoameni.ro.
