Ați avut vreodată impresia că cel mic vă citește gândurile? Ca de exemplu, când vă grăbiți foarte tare să ajungeți acasă și tocmai atunci copilul decide să meargă mai încet ca niciodată. Dintr-odată vrea sa studieze fiecare frunză de pe drum, se oprește la fiecare scară de bloc, vrea să intre în fiecare grădină și are răni imaginare la picior care nu îl lasă să meargă. Mie mi se întâmplă cam des.
Atunci când îmi este foarte foame sau trebuie să ajung neapărat la toaletă sau este foarte cald afară, Sabina îmi pune serios răbdarea (și stomacul și vezica) la încercare. Și cu cât o rog mai tare să meargă mai repede, cu cât îi repet mai des că trebuie să ajung neapărat acasă cu atât viteza ei de deplasare scade. Prin urmare, rugămințile mele sunt contraproductive.
Și atunci încep să fiu frustrată, pentru că eu, adultul, sunt controlată de un copil de trei ani. Și îmi imaginez cum ar clătina din cap bunicii, dacă ar asista la această scenă. Parcă aud: “Dar lași copilul să facă ce vrea el? Nu se poate așa ceva. Copilul trebuie disciplinat, să îți știe un pic de frică!”.
Sunt de acord că cei mici nu ar trebui lăsați să facă doar ce vor ei. Au nevoie de limite, dar disciplinarea de modă veche nu este o soluție. Nu vreau ca Sabinei să îi fie frică de mine. Din contră, vreau să se simtă în siguranță cu mine, vreau să știe că noi, părinții ei, suntem aici pentru ea, să o protejăm și să o iubim necondiționat. Vreau să știe că familia este plasa ei de siguranță.
Ar mai fi câteva opțiuni pentru a o determina pe Sabina să facă ce vreau eu: șantajul sau oferirea de recompense. Dacă aș spune:”Dacă mergi mai repede spre casă, când ajungem în fața blocului îți cumpăr o înghețată/ciocolată” sau “Dacă nu mergi mai repede spre casă, nu mai mergem la piscină/mare/prietena ta”, Sabina ar lua-o la fugă și am ajunge la destinație cât ai clipi. Însă nici cele două variante nu sunt soluții eficiente. Folosind metoda recompensei am intra într-un cerc vicios. Sabina se va folosi de această “slăbiciune” a mea pentru a negocia noi recompense cu fiecare ocazie. Vom ajunge în situația în care va face anumite lucruri doar pentru a primi o recompensă și nu pentru a ajuta pe cineva, pentru a face fericită o persoană dragă sau pur și simplu pentru că îi place. Și cred că acest lucru este periculos, la fel ca și șantajul care are la bază frica.
Și atunci ce să fac? După multe frustrări și soluții total eronate, mi-am dat seama că problema se rezolvă cel mai ușor apelând la ceea cei îi place Sabinei cel mai mult: joaca. Când i-am propus prima oară să facem o întrecere până la colțul blocului nici nu mi-a venit să cred cât de repede a acceptat. Mai mult, întreaga ei dispoziție s-a schimbat. Chiar și după ce am terminat concursul de alergat, Sabina a rămas foarte cooperantă. A mers alături de mine spre casă, oprindu-se doar de câteva ori și fără să mă lase să o aștept prea mult. Altă dată (când nu voia nici în ruptul capului să facă duș) am provocat-o la un concurs de sărit într-un picior până la baie. De fapt am lăsat=o pe ea să aleagă metoda: sărit într-un picior, mersul piticului, sărit în două picioare ca un iepuraș sau mers cu spatele.
Aceste jocuri ne-au conectat, iar atunci când ne conectăm cu copiii, ei devin mult mai atenți la nevoile noastre și mai dornici să ni le satisfacă. Copiii noștri ne iubesc foarte mult și în consecință vor să fim fericiți și mai ales să contribuie la fericirea noastră. Numai că pentru asta e nevoie să fim conectați unul la altul, iar joaca este cea mai rapidă și mai bună metodă pentru a ne apropia emoțional.
