O explicație pentru comportamentul inexplicabil al copiilor

Nu o înțeleg! Chiar nu o înțeleg! Am stat două ore în parc cu ea. Pentru ea.  Asta deși în timp ce ea se juca fericită cu prietenele ei, stomacul meu scotea zgmote disperate, încercând să mă convingă să mănânc ceva. Deși eram atât de obosită încât visam cu ochii deschiși la patul de acasă. Dar am stat cu ea, pentru că știam că îi face bine și că e fericită acolo în parc.

Cam la asta mă gândeam luni seara în timp ce mă uitam la Sabina cum plânge și țipă pentru că nu vrea la duș.

– Vreau desene animate!!!! Nu vreau să fac duș!!! țipă ea cât să audă jumătate de bloc.

– Ai alergat atâtea ore, te-ai așezat pe jos. Ești plină de praf. Trebuie să te speli. După duș poți să te uiți jumătate de oră la desene animate, îi spun eu încercând să îmi maschez furia.

– Vreau acuuuum!!!!! îmi strigă ea în timp ce se tăvălește cu hainele murdare pe lenjeria curată în care dormim toți trei.

– Te rog, dă-te jos de pe pat. Altfel o să dormim cu toți microbii și bacteriile de afară.

– Nu vreauuuuu!!!!!

Mă uit la ea disperată și mă gândesc cum aș putea să o dau jos din pat. Încerc să pun mâna pe ea să o trag, dar nu mă lasă. Încerc să evaluez situația și îmi dau seama că nu pot să o iau de acolo decât dacă o trag cu forța. Și nu vreau asta.

Așa că fug de acolo. Exasperată, închid ușa dormitorului și o las acolo să plângă, să țipe, să se tăvălească murdară prin lenjeria curată. Măcar să nu văd.

– Nu se poate! Trebuie să facă duș! Dar chiar face numai ce vrea ea…, îi spun soțului care se tot plimba prin fața dormitorului fără să știe ce să facă.

În momentul în care am spus asta, am avut un moment în care totul s-a limpezit. Am realizat că am greșit. Că și eu m-am comportat ca un copil.

Fusese prima zi de grădiniță după mai mult de două săptămâni de vacanță și după un weekend prelungit petrecut în familie. Lacrimile și țipetele Sabinei nu aveau nicio legătură cu cererea mea de a face duș. De fapt, comportamentul ei “inexplicabil” începuse la doar câteva minute de când intrasem în casă, în oaza ei de siguranță, cu oamenii cu care se simte în siguranță.

Atunci am realizat că întoarcerea ei la grădiniță a fost dificilă chiar dacă nu mi-a spus asta în cuvinte. La patru ani, tristețea, dezamăgirea, furia, dorul nu se comunică întotdeauna în cuvinte. De cele mai multe ori ies la suprafață sub forma lacrimilor și țipetelor. Ce greu trebuie să îi fi fost! Ce greu trebuie să îi fie acum, singură, plângând în dormitor. La câteva secunde după ce am avut gândul acesta eram pe pat lângă ea.

Cu o voce blândă am rugat-o să vină la mine în brațe. De parcă asta era tot ce așteptase de la mine s-a cuibărit imediat în brațele mele. Încă mai plângea. Am ținut-o strâns câteva minute până s-a liniștit. I-am dat mulți pupici și i-am spus că o iubesc.

S-a dat jos din pat și s-a aruncat peste mine. Știam mișcarea asta. E un joc de-al nostru. Ea se aruncă și eu o prind și mă las pe spate doborâtă. Apoi încerc să mă ridic, dar nu pot, pentru că ea mă ține jos. E puternică. Îi spun: “Nu pot să mă ridic. Ești foarte puternică! Ești prea puternică pentru mine!”  Pe fața încă udă de atâtea lacrimi apare primul zâmbet.

Repetăm jocul acesta de câteva ori. Îi place să audă că este puternică. Îi place să se simtă puternică. După o zi întreagă în care a făcut aproape numai ce au vrut adulții (educatoarele, părinții), avea nevoie să se simtă în control.  Și mai avea nevoie de dragoste și înțelegere.

Nu am înțeles asta de la început. Am presupus că este ea alintată. Am presupus că este unul dintre acele comportamente “inexplicabile” pe care le au copiii câteodată. Nu știu de ce am crezut asta. Copiii nu au comportamente “inexplicabile”.  Întotdeauna există o explicație. Și chiar dacă nu este tot timpul la îndemână, ea există. Trebuie doar să o căutăm.

Iar dacă am învățat ceva în cei patru ani și jumătate de când sunt mamă,  este că cei mici au cea mai mare nevoie de înțelegere și dragoste atunci când țipă și plâng. Am scris asta aici ca să nu mai uit. Niciodată.

Sursa foto: unsplash.com