Stiți? Ea e perfectă! O cheamă Sabina, are 2 ani și 4 luni și e bună, iubitoare, curioasă și inteligentă, iar eu sunt uneori neîndemânatică în ale vieții și mi-e teamă să nu o stric.
Viața este mai frumoasă și mai ușoară dacă primești instrucțiunile de “utilizare” corecte și pregătirea adecvată. În teorie știu ce ar trebui să fac pentru Sabina la etapa asta de vârstă, dar câteodată viața aruncă peste mine un morman de responsabilități și emoții și mă pierd. Iar practica se cam îndepărtează de teoria din capul meu. Dar tot Sabina mă salvează și mă readuce pe drumul cel bun.
Într-o zi, citeam împreună cu Sabina când a izbucnit o ceartă între mine și tatăl ei. Nici nu mai știu motivul, probabil niște vase nespălate (pentru că atunci când oamenilor le e bine se împiedică în nimicuri). Și deși mi-am promis că nu o să ne certăm în prezența ei, emoțiile au pus stăpânire pe mine. La un moment dat, în timp ce noi țipam unul la altul (pentru că eram și în camere separate), Sabina mi-a luat fața în mânuțele ei, aproape și-a lipit nasul de al meu și a început să râdă. Dar un râs din acela forțat. Ha ha ha! Era evident că face un efort pentru a mă înveseli. Am început și eu să râd, cu lacrimi în ochi, impresionată de gestul ei.
Am realizat ce greșeală am făcut, cât de imaturi am fost noi, părinții. I-am cerut scuze că a trebuit să ne audă țipând. I-am explicat că adulții își mai pierd cumpătul câteodată și țipă unii la alții, deși nu ar trebui să facă asta. I-am spus că uneori și pentru adulți este greu să gestioneze emoțiile și atunci fac lucruri pe care le regretă mai târziu.
– Ai dreptate. Trebuie să fiu fericită. Nu am niciun motiv serios, în momentul ăsta să nu fiu fericită. Multumesc că mi-ai reamintit. Gata! Sunt fericită!,(I) i-am spus și apoi am continuat să citim.
De atunci, când vede că mă încrunt, vine, îmi pune mânuțele pe frunte și trage de piele în lateral să mă “dez-încrunte” și spune: nu supărată mami, fericită. (pronunția ei : nu apată mami, acită).
A devenit un joc pentru ea și o lecție pentru mine. Pentru că datorită ei mă observ și eu mai bine și realizez că mă supăr și mă încrunt pentru multe nimicuri. Am devenit mai conștientă de limbajul meu non-verbal. Oricât de banal ar suna, am devenit mai fericită. De fapt, eram fericită și înainte, dar parcă… nu știam.
Acest articol a fost publicat și pe creștemoameni.ro.
