Copiii vin pe lumea asta curați, perfecți, fără preconcepții, buni și tocmai din acest motiv ei reprezintă speranța noastră pentru un viitor mai bun. Însă ei nu pot crește în absența adulților pe care îi iau drept modele. Ne dorim să creștem niște oameni independenți, cu o voce proprie, unică, însă chiar și această independență, această unicitate trebuie construită de adulți. Noi, părinții suntem responsabili de clădirea scheletului pe care copilul nostru va adăuga propriile experiențe, lecții și valori. Și atunci, cred că prima întrebare pe care trebuie să ne-o adresăm atunci când devenim părinți este: ce fel de om vreau să cresc? Vrei să crești un om bun, empatic, altruist, perseverent? Atunci trebuie să fii și tu așa, pentru că cei mici nu aplică predicile noastre, ci copiază comportamentul nostru. Nu contează ce spui, de câte ori o spui, ci contează ce faci în mod repetat zi de zi, ce mesaje îi transmiți copilului prin comportamentul și atitudinea ta.
Să vă povestesc ceva. De Paște am fost la bunici, într-un mic orășel de provincie. Într-una din zile am fost la locul de joacă din centrul orașului, unde Sabina s-a împrietenit repede cu câțiva copii. La un moment dat, o fetiță îi spune:
– Au venit doi țigani și au rupt leagănul!
Sabina se uită la ea cu ochi mari. Nu înțelege!
– Cine? întreabă ea.
– Doi țigani, doi țigani au rupt leagănul!
Sabina, tot nu era lămurită:
– Ce țigani? Nu există țigani!, răspunde ea hotărâtă.
Sabina nu știe ce înseamnă cuvântul “țigan”. Nu l-a auzit niciodată. Însă a înțeles (din modul în care au fost pronunțate cuvintele) că este vorba de ceva rău. Un fel de bau-bau. Și cum eu i-am spus de atâtea ori că nu există bau-bau, asta i-a replicat și ea fetiței. Nu există țigani! Nu există bau-bau!
Fetița știa însă termenul. L-a auzit de multe ori în jurul ei, pronunțat cu dezgust și ură! Știu că i s-a spus să stea departe de copiii țigani, pentru că sunt răi, obraznici și murdari. Știu pentru și eu am auzit asta în copilărie, și mai ales, am crezut asta.
Când eram mică nu aveam voie să mă joc cu copiii de etnie romă, iar singurul copil țigan din clasa noastră era pus în ultima bancă și nimeni nu se apropia prea mult de el, nimeni nu îi căuta prietenia, nimeni nu îl întreba ce face, nici măcar învățătoarea nu îi dădea prea multă atenție. El era timid, nu ridica prea mult ochii de jos. Avea hainele ponosite, mirosea ciudat, iar sacoul pe care îl purta era cu vreo două numere mai mare. Nu îmi amintesc să fii bătut pe cineva, să fii țipat la cineva, să fii făcut ceva rău. Însă, în mintea noastră, el era responsabil de multe rele. Acesta era mesajul pe care îl primisem. Fusesem programați să vedem ceva rău acolo unde pielea era diferită și nu i-am dat nicio șansă colegului nostru.
Aproape 30 de ani mai târziu, mesajul primit în copilărie de la mediul în care trăiam și-a pierdut din forță, dar mai regăsesc și azi unele reminiscențe. Însă lupt cu ele și Sabina ma ajută să înving.
Într-o zi, ne aflam în Herăstrău la un loc de joacă. Era plin, iar din toată acea mulțime de copii Sabina s-a împrietenit cu două fetițe de etnie romă. Mai mari decât ea cu aproximativ 4 ani, îmbrăcate doar cu un tricou subțire și fustiță (când unii copii aveau și căciulită pe cap), gălăgioase și mai mult desculțe, Sabina a fost fascinată de ele. Le urmărea prin tot parcul, iar ele au luat-o până la urmă sub “aripa lor”. O ajutau să se dea în tobogan, o duceau de mânuță pe la toate jocurile, una dintre ele a luat-o și în brațe. Eu asistam la toate astea cu inima strânsă. Prima dată, recunosc, am încercat să o atrag pe Sabina în alte jocuri, să o îndepărtez de fetițe. Dar ea nu voia cu niciun chip să plece de lângă ele, iar eu am conștientizat atunci cât de puternic ancorate în creierul meu sunt acele mesaje primite în copilărie.
Copiii sunt copii, indiferent ce culoare are pielea lor. Sunt prietenoși, buni și au nevoie de iubire și de acceptare ca orice copil, ca orice ființă umană. Însă, dacă toată viața lor vor fi priviți doar cu dezgust și neîncredere, dacă vor fi respinși permanent și împinși la periferia societății, atunci nu vor avea nicio șansă să devină adulți mai buni. Vor trebui să se adapteze pentru a trăi la periferie, iar asta îi va întări, îi va înrăi. Pentru că vor trebui să facă tot ce este necesar pentru a supraviețui într-o lume în care ei sunt paria, în care nu li se dă nicio șansă pentru a dovedi ce fel de oameni sunt. Lucrurile nu se vor schimba peste noapte, EI nu se vor schimba peste noapte, dar trebuie să începem de undeva, iar copiii sunt cel mai bun început. Dacă vrem o lume mai bună pentru copiii noștri, atunci trebuie să le permitem lor să o creeze, fără prejudecățile noastre.
1 comment
[…] http://www.jurnaldeparinte.ro/discriminarea-se-naste-familie/ […]