Există unele automatisme în vorbire de care e greu să scapi. Unele cuvinte ies pe gură pur și simplu, fără aprobare, și odată scăpate nu le mai poți retrage. Așa e și cu “Bravo!” E un cuvânt scurt și pare inofensiv. Ba chiar este unul dintre cele mai utilizate cuvinte în rândul părinților, bunicilor, bonelor, etc. La orice loc de joacă te duci auzi de zeci de ori pronunțat acest cuvânt:
“Hai să dăm jos pălăria! Așa.. Bravooo!”
“Stai hopa! Bravooo!”
“Desenezi cu creta! Bravooo”, etc.
Pentru orice gest pe care îl face, copilul primește un “bravo”. Și dintr-un anumit punct de vedere, înțeleg. Și eu i-am spus Sabinei de multe ori “bravo” și încă îmi mai scapă din când în când. Pentru noi, părinții, orice lucru pe care îl face copilul nostru este minunat și extraordinar. Și atunci vrem să îl încurajăm, să îi arătăm că apreciem ceea ce face, să îl lăudăm! Și “bravo” ni se pare cel mai potrivit! Dar aparențele înșală. “Bravo” e un termen care ne păcălește. “Bravo” este de fapt un “băiat rău” deghizat în “băiat bun” și îi face copilului mai mult rău decât bine.
În primul rând creează dependență. Copiilor le place să primească aprobarea noastră și mai ales laudele noastre. Pentru copii noi suntem ochii prin intermediul cărora ei văd lumea, dar și pe ei înșiși. Așa că atunci când spunem “bravo” pentru orice gest sau cuvânt al lor, ei încep să se evalueze pe baza laudelor noastre. Și cu cât îi lăudăm mai mult, cu atât au nevoie de mai mulți “bravo”. Devin dependenți de validarea noastră.
S-a întâmplat așa și cu Sabina. De fiecare dată când desena ceva primea un “bravo” de la tatăl ei. Nu conta cât de reușit era desenul, dacă era un punct sau o casă, cuvântul mult dorit ieșea automat din gura tatălui. Așa se face că de fiecare dată când desena ceva se ducea să îi arate mai întâi lui tati și apoi venea și la mine. Dar într-o zi tata era concentrat la un articol pe care îl citea pe telefon. Sabina vine lângă el cu desenul și îi spune mândră:
– Tati, uite ce desen am făcut!
– Da, Sabina, ai făcut un desen, îi spune taică-su fără a adăuga și cuvântul magic.
– Tati, tati, uite desenul meu, insistă Sabina.
– Da, Sabina, am văzut, ai desenat o floare, îi răspunde el.
Sabinei îi dispăruse zâmbetul de pe buze. Dar nu s-a lăsat:
– Tati, îți place desenul meu?
Ultima întrebare are efectul dorit.
– Da, e foarte frumos. Bravo!
Cu zâmbetul din nou pe buze, Sabina s-a retras la ea în cameră. Primise ceea ce dorise. Acum avea certitudinea că a făcut ceva bun. Fără acel bravo, desenul ei nu însemna mare lucru. Nu avea nicio valoare. Abia după acel “bravo” a căpătat-o.
Dar acesta este un mod total eronat de evaluare. Desenul cel mai reușit al unui copil ar putea să nu primească un “bravo” pentru simplul motiv că părintele respectiv este ocupat în acel moment. Mesajul pe care îl procesează copilul însă este că desenul nu a primit lauda cuvenită pentru că nu este bun, pentru că el, copilul, nu este suficient de bun…
O altă capcană atunci când folosim frecvent “bravo” este că îi putem îndepărta pe copii de pasiunile lor. Atunci când copiii sunt lăudați pentru o anumită activitate (desen, cățărat, etc), dispariția laudelor dintr-un motiv sau altul îi determină să renunțe la activitatea respectivă. Odată ce aprecierile au dispărut, la fel se întâmplă și cu interesul copilului pentru activitatea respectivă. Copilul se va reorienta către o nouă activitate care atrage laudele mult râvnite. Alegerile nu sunt făcute în funcție de plăcerea pe care el o simte atunci când este angajat într-o anumită activitate, ci în funcție de atenția și aprecierea pe care o primește. Ceea ce contează pentru copil este ceea ce cred ceilalți despre ceea ce face el și nu ce simte el însuși.
Astfel, atunci când folosim “bravo” dezvoltăm imaginea de sine a copilului și nu stima de sine. Cu alte cuvinte, copilul se evaluează pe sine în funcție de ce cred ceilalți despre el și nu în funcție de ceea ce crede el despre sine. Atunci când le spune copiilor un simplu “bravo” noi le oferim recunoaștere și apreciere pentru că au făcut ceva care ne mulțumește pe NOI. Dar nu spune nimic despre efortul copilului, despre strategia folosită pentru a ajunge la un rezultat. Printr-un simplu bravo este evaluat doar rezultatul, indiferent cum s-a ajuns la el. Și uite așa copiii ajung să se gândească doar la rezultat și cum să îl obțină. Elevii dependenți de “bravo” vor încerca orice metodă (inclusiv copiatul) pentru a primi nota care le aduce lauda mult râvnită. Nu vor învăța pentru a deveni mai inteligenți sau pentru a afla noi lucruri interesante, ci pentru note și laude. Nu vor avea curajul să încerce noi abordări sau să pună sub semnul întrebării unele afirmații ale profesorilor de teamă să nu piardă șansa de a primi un nou “bravo”. Vor alege întotdeauna calea cea mai sigură pentru a ajunge la un rezultat.
Un studiu realizat de Claudia Mueller și Carol Dweck de la Universitatea Columbia a arătat că acei copii care au fost lăudați pentru inteligența lor și nu pentru efortul depus au început să se concentreze doar pe rezultate. În schimb, copiii care au fost lăudați pentru efort au dovedit un interes mai mare pentru a învăța lucruri noi, perseverență și curaj. Atunci când nu ajungeau la rezultatul dorit, ei considerau că eșecul a fost cauzat de lipsa unui efort susținut, lucru care putea fi schimbat. Așa că încercau din nou. Copiii care sunt lăudați pentru eforturile depuse se simt încurajați să muncească mai mult și să încerce noi provocări, spun cele două cercetătoare.
Cu ce înlocuim Bravo?
Astfel, problema nu e lauda ci modul în care o facem. Ar fi absurd să nu îi lăudăm pe copii! Ei fac niște lucruri extraordinare și evoluează într-un ritm amețitor și trebuie apreciați pentru asta. Însă nu cu “Bravo” sau cu “Ai făcut o treabă bună”, “Ești foarte bun/ă la asta…”, “E foarte frumos desenul”,etc. Acestea sunt evaluări subiective, care hrănesc doar ego-ul copiilor. Pentru a hrăni mintea copiilor, trebuie lăudate eforturile lor, strategia aleasă, perseverența, curajul, progresele făcute pentru a ajunge la rezultatul final. Acestea sunt instrumentele necesare pentru a reuși oriunde, în orice domeniu. Rezultatul e produsul final, însă ceea ce contează e procesul. Când te concentrezi la proces (pentru a duce ceva la bun sfârșit) mintea zboară, caută soluții, inovează. Și așa are loc progresul.
Copilul are nevoie de atenția noastră, de aprecierile noastre și noi vrem să le arătăm că vedem progresele lor.
Așa că în loc de un simplu și nociv “Bravo” ar fi mai bine să alegem laude descriptive, specifice, care se concentrează pe efortul lor, pe abilități. Am puteam să le spunem:
– Te-ai ridicat singur! Ai reușit! Te-ai concentrat, ai încordat mușchii și te-ai ridicat singur!
– Ai desenat o casă! Ai desenat un triunghi pentru acoperiș și un pătrat pentru casă, și ferestre și o ușă..
– Astăzi ai vrut să desenezi totul cu roșu! De ce ai ales această culoare?
– Ia uite! Înoți singură! Ai exersat și ai exersat până ai reușit! A fost greu, dar ai reușit!
– Te-ai urcat singură în copac! Ai încercat de multe ori până ai reușit!…
– Te-ai încălțat singur/ă. Ai reușit!
– Ai construit un turn. E înalt și colorat. Câte cuburi ai folosit? etc.
E tare greu să scăpăm de “bravo”. E primul cuvânt care apare pe buze atunci când ne minunăm privindu-ne copiii. E ca un tic verbal. Am scris acest text și pentru mine, să-mi reamintesc de ce nu trebuie să mai folosesc acest cuvânt. Pentru că deși am redus foarte mult utilizarea lui încă îl mai aud ieșind involuntar din gura mea. Și asta la câțiva ani de când am decis să nu îl mai folosesc.
Dacă vreți să citiți mai multe pe tema asta vă las câteva articole care mie mi s-au părut interesante și care sunt susținute de studii de specialitate:
