Copiii apar pe lume din egoismul pur al părinților, însă trăiesc și se dezvoltă frumos datorită altruismului lor, al devotamentului dus până la sacrificiu. Copiii nu cer să se nască, ei apar pe lume pentru că noi părinții avem nevoie de ei. Nu îi aducem într-o lume perfectă, din contră, le rezervăm un loc pe scena unei vieți în care hazardul dirijează, unde fericirea, succesul, împlinirile se vor împleti cu suferința, cu dezamăgirea, cu singurătatea și oricât am vrea nu le putem da nicio garanție despre cine va câștiga până la final: binele sau răul?
Dar noi avem nevoie de copii, iar în calitate de mici dumnezei pământeni ce suntem luăm această decizie pentru ei și le dăm viață. Apoi continuăm să le oferim tot ce avem și chiar mai mult.
Și cred că tocmai asta înseamnă să fii părinte, asta e esența, actul de a oferi ce ai mai de preț: inima ta, independența, liniștea, odihna, etc. Și da, a fi părinte este cea mai frumoasă experiență a vieții. Nicicând nu vei fi mai fericit ca atunci când îți vei ține copilul sănătos și fericit în brațe. Dar rolul de părinte este în același timp și unul foarte dificil. De ce este atât de greu să fii părinte? Pentru că nu te poți opri niciodată din a oferi tot cei ai, nici măcar atunci când ai crezut că ai ajuns la capătul puterilor. Și când crezi că ai ajuns la limită, realizezi că este nevoie să dai și mai mult și cumva, prin minune, găsești în tine puterea și resursele necesare pentru a continua.
Copiii au capacitatea extraordinară de a ne seca de toate puterile și, simultan, de a ne încărca cu toată energia și fericirea necesară pentru a continua.
Este ora 3 dimineața. Plânsul bebelușului tău te trezește brusc la realitate. Sunt multe nopți de când nu ai mai prins măcar două ore neîntrerupte de somn, prea multe ca să le mai poți reține. Ești tot timpul obosită, iar dacă ai întâlni ca prin minune acum peștișorul auriu care îndeplinește dorințe, știi ce i-ai cere: o noapte normală cu 7-8 ore de somn. Este tot ce îți dorești acum! Dar nu există peștișori aurii care fac minuni. Așa că te ridici cu greu. Pleoapele tale protestează și nu vor să se deschidă. Par lipite! Iar atunci când se deschid simți că mii de ace îți pătrund în ochi. Doare să stai trează! Dar puiul tău plânge! Îl schimbi, îi dai să mănânce, dar nu se oprește! Nu știi ce să mai faci! Nimic din ce îi oferi nu pare a-l calma, și atunci începi și tu să plângi și singurele cuvinte pe care le poți rosti sunt: nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot! Dar la un moment dat el încetează să mai plângă și un zâmbet mare ii luminează din nou fața. Te uiți la copilul tău și inima ta mai crește un pic de la imensa dragoste pe care o simți! Și atunci te aduni și continui să oferi mai mult decât ai crezut că poți … mai multe ore de somn, mai multe mâini care dor, mai multe zâmbete și mai multă iubire.
E vară, e cald și frumos afară. Toți prietenii pleacă în vacanță, ies seara în oraș. Câtă nevoie ai și tu de o vacanță, de un pic de liniște! Doar tu, singură, să stai fără să faci nimic, fără să auzi nimic. Ai putea să îl lași pe cel mic o zi – două la bunici, dar asta ar însemna să întrerupi alăptatul, să îi fie dor de tine, să plângă. Și ăsta e ultimul lucru pe care îl dorești. Așa că îi oferi și vacanța ta. Vor veni alți ani…
Îi oferi copilului tău liniștea ta ca el să se simtă în siguranță. Ești acolo lângă el, mereu în gardă, mereu gata să îl prinzi atunci când cade, mereu cu brațele deschise pentru a-l alina atunci când doare. El nu știe, dar lacrimile lui te dor și pe tine și sapă urme adânci în sufletul tău. Dar ele nu se văd.
Ești părinte și nu îți mai permiți să fii atât de vulnerabil. I-ai oferit lui vulnerabilitatea ta. Îți înveți puiul să își exprime sentimentele, emoțiile, să își trăiască viața cu inima deschisă, dar tu îți iei în fiecare dimineață armele invizibile ale părintelui puternic, ferm și răbdător. Ești fortăreața care îl ține în siguranță. Ți-e frică aproape toate timpul! Ți-e frică să nu greșești în creșterea lui, să nu îl strici cu preconcepțiile tale, ți-e frică să nu sufere, să nu îl pierzi. Dar nu îl poți lăsa să vadă toate temerile tale. Nu îl poți lăsa să vadă toată furia ta atunci când îți testează limitele, atunci când un prieten de joacă l-a respins, atunci când l-a făcut să plângă.
Ai jucat cel mai important rol al vieții lui: i-ai dat viață! Însă cu fiecare zi ce trece rolul tău se reduce din ce în ce mai mult la cel de spectator! E adevărat, ai cel mai important loc, chiar în primul rând, însă tot doare. Tu vrei să fii cu copilul tău pe scenă! Vrei să fii dublura lui atunci când are nevoie! Vrei ca puiul tău să joace doar actele despre fericire, împlinire, dragoste și să le joci tu în locul lui pe cele în care se varsă lacrimi și se frâng inimi! Dar asta nu e posibil!
Copilul tău crește, devine din ce în ce mai independent, iar cu timpul va avea din ce în ce mai puțină nevoie de tine! Îți vei recâștiga nopțile, vacanțele, brațele… Vei oferi mai puțin. Și asta doare!
