“Nu știu” e răspunsul paria al adulților. E un simbol al neștiinței, al dezinformării și atunci toată lumea fuge de el. Nimeni nu vrea să dea prost în fața interlocutorului. Ce contează că e un domeniu cu care nu are nicio legătură, ce contează că e un subiect care nu îl interesează sau de care nu este pasionat. Nu poți să spui “nu știu”. E rușine, cum se spune (greșit) în lumea copiilor. Și apropo de adulți și copii, situația de mai sus este valabilă și în cazul părinților.
Aud tot mai des în jurul meu întrebarea: “Dar ce, trebuie să te învețe cineva să fii mamă?”. Păi, să fiu mamă, nu! Nu trebuie să mă învețe nimeni să fiu mama copilului meu, e ceva natural. Dar să fiu o MAMĂ BUNĂ trebuie să mă învețe cineva, de fapt mai multe persoane, specialiști în diferite domenii sau părinți cu mai multă experiență decât mine cu care împărtășesc aceeași viziune asupra creșterii copiilor.
E adevărat, aș putea răspunde nu la întrebarea de mai sus. Eu sunt cea mai tare, eu știu tot despre creșterea și educarea copilului meu. Dar asta e doar vanitate și nu face bine nimănui, în special copilului meu.
Recunosc, sunt încă multe lucruri pe care nu le știu despre creșterea și educarea unui copil. Fiecare nouă etapă de vârstă (a copilului) vine cu noi întrebări, cu alți “nu știu” și implicit cu noi călătorii pe calea informării. Nu m-a interesat niciodată acest subiect până când nu am devenit mamă. Prin urmare a trebuit să recuperez.
Unele lucruri le știm instinctiv, vin în mod natural. De exemplu, nu trebuie să mă învețe nimeni să îmi iubesc copilul (de fapt acesta este domeniul în care sunt expertă), nu trebuie să îmi spună nimeni că trebuie să îl protejez sau că nu trebuie să îl lovesc niciodată. Toate aceste lucruri le știu. Dar dincolo de asta este un tărâm vast, plin de întrebări, de dubii, de neștiință. Și atunci, pentru că îmi iubesc copilul și îmi doresc să îi fie bine, spun ” nu știu” și încep să caut răspunsuri.
De exemplu, crizele de furie. Înainte să devin mamă, sau mai degrabă cam până să aibă copilul meu un an, nici nu știam că există crize de furie. Nu știam că la doi ani cortexul prefrontal, adică acea parte a creierului care este responsabilă cu gestionarea și controlul emoțiilor, nu este încă dezvoltat pe deplin. Nu știam că la acea vârstă, ei pur și simplu nu au, biologic, capacitatea de a gestiona emoțiile pe care le simt. Dacă nu m-aș fi informat nu aș fi știut cum să mă comport cu Sabina în acea perioadă, nu aș fi empatizat cu ea așa cum merita, nu aș fi înțeles-o și poate aș fi pășit total greșit pe calea formării inteligenței emoționale.
Sau în cazul educației. Am început să citesc despre diferitele metode: Montessori, Waldorf, Reggio Emilia încă de când era Sabina mică. Cea Montessori a rezonat cel mai bine cu mine și mi s-a părut cea mai potrivită pentru Sabina. Și deși nu a fost la o grădiniță Montessori decât 5 luni, vorbele Mariei Montessori încă mă ghidează în modul în care îmi educ copilul. Citesc și acum despre această metodă și caut noi activități, adaptate vârstei, pentru a le face împreună cu Sabina.
O, și provocarea momentului – impunerea limitelor. Sunt total împotriva violenței, pedepselor, șantajului pentru a controla copilul, pentru a-l face să se supună. Acestea sunt metodele care dau rezultate rapid, adică copilul face imediat ce spui, însă pe termen lung (și scurt) îți distruge relația cu copilul, dar și pe copil. Eu am ales varianta impunerii limitelor cu respect, însă recunosc că este și cea mai dificilă metodă. Sabina are aproape patru ani și niciodată până acum nu mi s-a părut mai greu să îi impun limite, limite de care ea are nevoie. Știu teoria, am aplicat mult din ea, însă fiecare zi aduce noi provocări și necunoscute, iar eu trebuie să lucrez mult nu doar cu Sabina, dar mai ales cu mine. Pentru că la vârsta asta este normal ca Sabina să mă provoace, să testeze limitele. Iar eu ar trebui să îi răspund calm și corect la toate aceste provocări. Însă recunosc, nu îmi iese tot timpul așa cum ar trebui. Câteodată trebuie să mă refugiez în baie pentru a mă reculege, pentru a mă calma și a căuta soluția rațională. Am citit mult pe această temă, încă citesc, aplic, mai dau greș, o iau de la capăt.
Cu cât cresc copiii, cu atât rolul de părinte devine mai complex. Provocările se înmulțesc, iar cele mai bune soluții sunt greu de găsit în “arhiva” creierului nostru. Noile experiențe trebuie completate cu noi cunoștințe. Și de aceea știu că trebuie să învăț permanent să fiu o mamă mai bună pentru copilul meu. Și mai mult, o fac cu plăcere.
1 comment