De după niște cârlionți blonzi doi ochi albaștri mă pândesc. Are capul deja plecat și se simte rușinat deși eu nu am spus nimic. Are în jur de patru ani și abia a intrat în încăpere împreună cu bunicii. Suntem în sala de așteptare de la o policlinică privată, iar Sabina se joacă la zona cu activități amenajată pentru copii. Băiețelul blond i se alătură însoțit de bunic și începe să deseneze.
– Ține creionul frumos în mână că râde fetița de tine! îi spune bunicul. Sabina ridică privirea și se uită la bunic uimită. Nu râde!
La scurt timp, băiețelul este chemat în cabinetul medicului. După 5-10 minute iese și se duce direct spre lift. O aud pe bunica, de această dată, cum îi spune:
– Of, ce fricos ești! Păi ești băiat tu sau ce ești?
Acestea sunt mesajele primite de copil în decurs de doar 15 minute de la adulții din viața lui: critici în loc de încurajări. Și atunci am înțeles de ce trăiește cu capul plecat și umerii căzuți: așteptările mari ale celor pe care îi iubește îl apasă greu. În decurs de 15 minute și-a dezamăgit deja de două ori bunicii. Aș vrea să le spun că e doar un băiețel care învață să trăiască și cea mai importantă sarcină a lui acum este să se distreze descoperind lumea din jurul lui. ACUM, mai mult decât oricând, e momentul jocului, al vieții fără griji, al iubirii necondiționate, al îmbrățișărilor lungi și al râsului cu gura până la urechi.
Aș vrea să le spun bunicilor că au așteptări prea mari de la un pui de om, că astfel de comentarii nu îl motivează pe nepotul lor, din contră, îl fac să își piardă încrederea în forțele proprii. Aș vrea să le spun că aceste cuvinte aruncate în grabă fără ca ei să le acorde prea mare importanță clădesc lumea nepotului lor.
Copiii se văd pe ei înșiși prin ochii adulților. Cuvintele și comportamentele părinților și ale bunicilor le construiesc imaginea de sine. Ei au încredere în noi și cred tot ceea ce le spunem. Dacă le spunem că sunt fricoși, răi, ridicoli ei nu ne vor pune la îndoială cuvintele. Copiii sunt exact ca o pânză albă, nu știu prea multe despre ei înșiși, iar noi, adulții, suntem cei care le desenăm portretul din inima și mintea lor. Cu fiecare cuvânt și atitudine mai adăugăm o tușă de culoare adultului în devenire. Depinde de noi ce va arăta portretul final: un copil fericit, cu stimă de sine și încredere în forțele proprii sau un copil trist, lipsit de curaj, căruia îi este mereu teamă să nu facă ceva greșit.
Dragi bunici, poate data viitoare când veți merge cu nepotul la medic îi veți spune:
– Ți-a fost frică să mergi la medic. Ai crezut că doamna doctor îți va face o injecție! Că te va durea! Te-a durut?
Sau poate că a trebuit să facă o injecție, poate a durut. Tuturor ne este frică de durere. Încercați să fiți alături de el:
– Te-a durut când doamna doctor… Îmi pare rău! O sa te țin în brațe până când o să te simți mai bine!
Dragi adulți, cuvintele noastre sunt extrem de puternice, iar ecoul lor se va auzi în urechile copiilor noștri toată viața. Folosiți-le cu atenție! Folosiți-le pentru a încuraja, pentru a construi, pentru a aduce fericire!
Copiii trebuie să audă mai des:
– Te iubesc exact așa cum ești!
– Pentru mine, tu ești perfect/ă!
– Sunt alături de tine!
– Dacă ai nevoie de o îmbrățișare eu sunt aici!
– Ai reușit! A fost greu, dar ai reușit!
– Nu a ieșit așa cum ți-ai propus! Ești dezamagit/ă! Ce ai putea face data viitoare ca să iasă așa cum își dorești?
– Mi-a fost dor de tine!
– Ești minunat/ă!
