În fiecare an, eu și Claudiu mergem într-o vacanță de cuplu. Facem lucrul ăsta de când avea Sabina un an și 7 luni și o facem pentru noi și pentru relația noastră, pentru a ne regăsi în doi. De când s-a născut, Sabina este tot timpul cu noi. Și asta pentru că așa dorim noi. Nu o lăsăm niciodată la bunici în vacanță, ci îi aducem pe bunici la București. Astfel, că această vacanță a noastră reprezintă singura perioadă din an fără copil. În general, plecăm cam 5-7 zile, însă anul acesta am ajuns la 9 pentru că voiam să vizităm mai multe locuri. A fost un test. Și l-am picat amândoi cu brio, pentru că după 5-6 zile dorul de Sabina devenise mai intens decât frumusețile Italiei. Dar eram prinși acolo. Biletul de avion era luat, cazările plătite, așa că am luat Roma la picior într-o stare ambivalentă de relaxare, fericire în doi și dor intens după noi trei.
Sunt patru ani de când plecăm în aceaste vacanțe de cuplu și le recomand tutror părinților care au posibilitatea. Pot face minuni pentru viața de cuplu și sănătatea mentală a părinților. Însă cred că perioada de despărțire nu ar trebui să depășească 5-7 zile.
Drumul
Și acum să vă povestesc cum a fost în acest an. Am ales Italia pentru că îmi doream de foarte mult timp să ajung acolo și în fiecare an intervenea ceva. Pentru că Italia este destul de costitisitoare sfârșeam în fiecare an alegând o vacanță mai ieftină – Grecia. Însă anul acesta am pus piciorul în prag și asta a fost. După multe discuții, cautări pe booking, Airbnb am ales să petrecem 4 nopți în Amalfi, 2 în Capri și 3 în Roma. Capitala Italiei a apărut accidental în itinerariul nostru. Am lăsat-o pe Sabina la Iași cu toți trei bunicii, iar de acolo nu aveam avion spre Napoli, ci doar spre Roma și uite așa am ajuns și acolo. Singura problemă a fost că a trebuit să schimbăm multe mijloace de transport.
Am plecat din Iași la amiază la ora 1.00, iar după ce am aterizat la Roma a trebuit să luăm un tren Leonardo Express spre gara Termini (14 euro/pers), apoi din gara am cumpărat bilete spre Salerno de unde urma să luăm un autobuz până în Amalfi. Cea mai rapidă legătură a fost cu doi trenuri, așa că am luat un tren Freccia Rosa până în Napoli (45 euro/pers) și un tren interregional din Napoli în Salerno (9.50 euro/pers). Pare complicat, dar nu e deloc pentruncă sistemul feroviar italian este pus la punct atât de bine încât am rezolvat totul în câteva minute. În gara din Roma sunt automate de bilete peste tot. Nu trebuie să stai la nicio coadă. Tot ce trebuie să faci este să introduci destinația ta și ziua în care vrei să pleci. Automatul îți va afișa pe ecran cursele disponibile (cele directe și cele în care trebuie să schimbi), timpul până la destinație și costul. În funcție de prețuri și preferințe alegi cursa dorită. În cazul în care ai ales să schimbi, automatul îți va da biletele pentru toate cursele incluse până la destinație. Prin urmare, nu va trebui ca în gara următoare să stai la coadă pentru a lua un nou bilet. A, și poți să plătești cu cardul – contactless. Nouă ne-a eliberat ambele bilete – Roma – Napoli și Napoli-Salerno. Am ajuns de la Roma la Napoli într-o oră și un pic și am mers pentru prima dată în viața mea cu 300 km/oră. Dar nici nu mi-aș fi dat seama de asta, dacă nu ar fi fost afișată viteza pe ecranele din tren, pentru că drumul a fost atât de lin și de silențios încât nici nu realizai că ești în tren.
Am ajuns în Salerno la 6.40 și din păcate am pierdut autobuzul Sita Sud care mergea în Amalfi. Trenul inter regional Napoli-Salerno a avut o întârziere de 14 minute și a fost suficient pentru a pierde legătura spre Amalfi. Așa că a trebuit să așteptăm următorul autobuz spre Salerno, de la 7.30. Iar asta ne-a costat 30 de euro în plus pentru că închiriasem camera din Amalfi prin Airbnb, iar ei puseseră o condiție – să ajungem până la ora 20.00. Dacă ajungeam după, plăteam 30 de euro în plus. Dar nu am avut ce face.
Când am ajuns în Amalfi era noapte și ploua torențial, iar drumul de la Salerno și până acolo mi-a dat mari emoții. Pe coasta amalfitană autobuzele circulă la o înălțime considerabilă pe niște străduțe pe care abia încap două mașini. Și cu toate acestea, de multe ori se încăpățânează și două autobuze să treacă unul pe lângă celălalt. Și chiar în timp ce tu îți spui că este imposibil să treacă, cele două autobuze deja își continuă drumul în direcții opuse. Mi-a fost un pic teamă pentru că era noapte, ploua tare, iar șoferul mergea cu viteză cam mare (în opinia mea).
Amalfi
Dar am ajuns cu bine în Amalfi, unde ne aștepta Stefania, de la care închiriasem camera și cu care vorbisem pe Whatsapp toată ziua. Camera era foarte aproape de centrul orășelului și de Dom, însă ca să ajungem în cameră trebuia să urcăm 153 de trepte printr-un labirint de culoare. După ce am lăsat bagajele am ieșit să mâncăm. La capătul celor 153 de trepte se afla Piazza dei Dogi, unde se aflau patru restarante. Pentru că plouase și era târziu, doar unul mai era deschis și acolo ne-am oprit și noi. Nu știu dacă era bucuria că am ajuns în sfârșit în Italia, foamea de peste zi sau farmecul specific coastei amalfitane, dar masa aceea a fost cea mai memorabilă. Claudiu spune că a fost cea mai bună lasagna pe care a mâncat-o vreodată și cea mai bună mâncare pe care a gustat-o în Italia. Și mie mi-au plăcut pastele făcute în casă cu sos pesto. Mi s-au părut absolut delicioase.
Era deja ora 22.00 când am terminat de mâncat, dar am decis să pornim în recunoaștere prin Amalfi. Din Piazza dei Dogi, am intrat pe o strădută (culoar) și după câțiva pași ne aflam deja în fața Domului din Amalfi, o clădire impunătoare și absolut superbă.
Încă ploua afară, dar noi aveam pelerine de ploaie pe noi, așa că am pornit pe strada principală care era aproape pustie. După o scurtă plimbare ne-am întors în cameră, doar că până am ajuns acolo am orbecăit vreo 15 minute prin labirintul de culoare și trepte. Nu am mai recunoscut traseul și ne-am învârtit un pic pe acolo până am intrat pe traseul corect. Era întuneric și doar cu lanterna de la telefon a fost greu să ne orientăm la început. Chiar când eram pe cale să o sunăm pe Stefania să ne ajute am descoperit drumul corect și am ajuns cu bine în cameră.
A doua zi dimineață am luat un mic dejun în stil italian cu un croissant și un capuccino în Piazza Domului. La ora 9.30 orăseșul prinsese viață. Era plin de turiști și nu mai semăna deloc cu orășelul pustiu din seara precedentă.
Am vrut să facem și o baie în mare așa că ne-am îndreptat spre plajă. Am ajuns acolo în 3 minute :). Pentru două șezlonguri și o umbrelă am plătit 15 euro, dar există și opțiunea de a sta pe nisip, pe prosop, gratuit. Apa în Amalfi este banală (cam ca la noi), însă priveliștea din apă este absolut magnifică. Eu înotam mai în larg și apoi mă întorceam pe spate și pluteam admirând întregul oraș. Eram de mai puțin de 24 de ori în Amalfi și încă mi se părea un vis. Mă uitam la casele cocoțate pe stâncă, legate între ele prin tuneluri și labrinturi ascunse, încercând să îmi fixez în minte pentru totdeauna acea imagine și mai ales starea de fericire care o însoțea. Am înotat și am privit orașul, până mi s-a făcut foame și am părăsit plaja.
La amiază ne-am oprit la un alt restaurant din Piazza dei Dogi, L’Abside unde am mâncat niște ravioli cu sos de roșii absolut delicioși, iar după prânz am plecat să ne plimbăm pe străzile din Amalfi. Nu este mult de mers. Strada principală care pornește din Piazza Domului este plină cu magazine de o parte și de alta și continuă până sus. Noi am urcat până la Museo de la Carta (Muzeul Hârtiei) și apoi ne-am întors. Ne-am plăcut să admirăm clădirile vechi și stâncile amețitoare care se ridică deasupra lor. Abia întorși în fața Domului am decis să plecăm pe jos spre Atrani, un alt orășel de pe Coasta amalfitană, situat la doar un kilometru de Amalfi. Am luat-o pe strada principală, cea de pe coastă pentru a putea admira marea. Drumul nu este însă fără emoții. Traficul este intens, iar pietonii aventuroși au la dispoziție doar o mică bandă pe margine, cât abia încape un om. Din loc în loc mai găsești câte un refugiu mai spațios, unde te poți opri să admiri minunile naturii de care Amalfi nu duce lipsă. Atrani este un orășel foarte mic. Are o plajă mică, o straduță și mult farmec. La întoarcere am lua-o prin tunelul care leagă Atrani de Amalfi. E un tunel pietonal înalt și lat construit în munte care te duce până sub domul din Amalfi.
Restul orelor le-am petrecut bând prosecco la restaurantul din fața Domului, plimbându-ne pe străduțele din Amalfi sau aventurându-ne prin labrintul de tuneluri și viale din oraș.
Positano

Positano
A doua zi am plecat în Positano, considerat cea mai frumoasă locație de pe Coasta amalfitană. Am luat un autobuz Sita sud (2.90 euro/pers). Drumul pe coastă este magnific și amețitor și durează cam o oră. Când am ajuns în Positano ne-am oprit la o terasă pe malul mării să ne răcorim (era foooarte cald), iar apoi am luat-o spre mare ca să îmi bag un pic picioarele în apă. Un băiat de pe plajă ne-a spus însă că este 20 de euro de persoană dacă vrem să stăm pe șezlong în primul rând și 15 euro/pers dacă vrem mai în spate. Mi s-a părut foarte scump, dar oricum nu venisem în Positano pentru plajă așa că am plecat. Am pornit pe jos către cea de-a doua plajă din Positano – Spiaggia Fornillo. Ca să ajungi până acolo este o potecă asfaltată care pornește chiar din dreapta plajei Marina Grande. Priveliștea este minunată.

Plaja Fornillo
Noi ne-am oprit înainte de plajă, am făcut poze și am plecat să mai vedem și alte zone din Positano. Am urcat multe trepte, am admirat casele suspendate pe stânci, și apoi am pornit pe strada principală în sus ca să căutăm un restaurant. Am găsit unul după un urcuș de 20-30 minute. Mâncarea a fost excelentă, servirea la fel, iar priveliștea de “a million bucks”, cum spun americanii.
La ora 3 am decis să plecăm. Voiam să merge și în Ravello, un sat cocoțat pe vârful muntelui. Am ajuns în stația Sita sud la zece minute după ce plecase autobuzul. Domnul care vindea bilete ne-a spus că mai vine unul în 30 de minute, așa că am decis să așteptăm. Și am așteptat, și am așteptat și am așteptat o ora și 15 minute!!!! Și asta într-un soare năucitor. Când am ajuns în Amalfi era trecut de 5.30. Nu mai aveam timp de Ravello. În septembrie se întunecă pe la 7.30, iar noi voiam să stăm mai mult, să admirăm coasta amalfitană de sus.
Ravello
Am ajuns în Ravello în următoarea dimineață. Am luat un autobuz City sightseeing, care circulă la intervale mai mici de timp și costă cam 5 euro de persoană. Ne-am oprit în piazza centrală să bem un capuccino, iar apoi am vizitat Villa Rufolo cu ale sale grădini magnifice care păzesc marea. Cu doar două zile în urmă, aici avusese loc un concert de muzică clasică susținut de o renumită orchestră. Concertul are loc în fiecare an pe o scenă suspendată deasupra mării. De altfel, Ravello este recunoscut ca un orășel al muzicii clasice.

Imagine surprinsă din Villa Rufolo, Ravello
Cât am stat în Amalfi am vrut să mergem și la Grota de smarald, însă în ultima zi când ne-am decis noi, marea era foarte agitată și nici o barcă nu se mai aventura în larg. Iar spre după-amiază am avut ocazia să văd și eu cele mai mari valuri din viața mea.

Marea agitată din Amalfi
Capri
După patru nopți și trei zile pline în Amalfi am plecat spre Capri. Pentru că marea era agitată nu mai circula feribotul din Amalfi spre Capri. Așa că am luat autobuzul spre Sorrento și de acolo feribotul spre Capri. Am ajuns în 20 de minute cu feribotul, însă am avut parte de o zi întreagă cu ploaie și vânt. Noi eram cazați în Anacapri (e mai ieftin), însă este un autobuz care circulă foarte des între Anacapri și Capri. Am făcut drumul acesta de vreo trei ori în acea zi și de fiecare dată când ajungeam jos în Capri se pornea o ploaie care ne alunga prin cafenele. Cât nu a turnat cu găleata am reușit să ne plimbăm un pic pe străduțele elegante, mărginite de magazine luxoase.

Via Krupp, Capri
Însă partea cea mai interesantă a avut loc a doua zi când soarele a strălucit pe cer până seara. Am ajuns în Capri pe la 10 și ne-am dus să vizităm Grădinile lui Augustus (Giardini di Augusto) de unde ai parte de o priveliște care îți taie respirația. Tot de la grădini pornește în jos Via Krupp, o stradă renumită și șerpuitoare care duce spre plaja Marina Piccola. Însă când am fost noi, Via Krupp era închisă pentru că se desprinseseră mai multe stânci din munte și era periculos. Așa că am luat-o pe o rută alternativă – Via Mulo, care nu e o stradă ci mai degrabă o scară infinită. Cel puțin mie așa mi s-a părut când am coborât (și apoi urcat) cele aprox. 200 de trepte. Puteam să alegem și varianta ușoară și să luăm autobuzul, dar cum mâncasem numai paste și croissante în ultimele zile am zis să fac un pic de sport să mai elimin din depozitul de calorii pe care îl umpleam cu atâta sârguință în fiecare zi.
Plaja Marina Piccola esta uimitoare, magnifică, extraordinară. Mi-a plăcut mult. Apa are o culoare de vis și se strecoară printre niște stânci fermecătoare.

Plaja Marina Piccola, Capri

Marina Piccola, Capri
Am stat acolo privind peisajul mult timp. Până mi-am făcut curaj să urc înapoi sutele de trepte care mă așteptau (cel puțin așa mi s-a părut mie). Apoi am mers spre cea mai mare plajă din Capri – Marina Grande. Și aici e frumos, însă nu la fel de uimitor ca la Marina Piccola. Am făcut o baie scurtă, am mai stat un pic pe plajă și apoi ne-am întors în Anacapri să vizităm Vila Michele, unde a locuit mult timp medicul și scriitorul Axel Munthe. Vila are o grădină superbă, iar priveliștea este amețitoare, la propriu.

Capri
Roma
A doua zi am plecat spre Roma. Am luat feribotul din Capri spre Napoli, iar de acolo trenul spre Roma. Totul a mers la fel de ușor și rapid. În Roma am fost cazați într-o clădire aflată foarte aproape de Colosseum ca să ne putem mișca mai ușor prin zona istorică. În cele trei zile cât am stat în Roma ne-am plimbat pe jos foooarte mult. Ajungeam seara în cameră epuizați. Ne-a plăcut mult Colosseum-ul, Fontana di Trevi, Piazza di Spagna, Piazza Navona și Muzeul Vaticanului.
La Colosseun nu am rezervat bilete dinainte și am stat la coadă cam 40 de minute. La Vatican am schimbat registrul și cumpărat bilete online. Drept urmare, am intrat foarte repede. Nu a trebuit să așteptăm la rând nicio secundă.
Peste tot în Roma însă este fooooarte aglomerat. Noi am crezut că în septembrie este mai liber, însă ne-am înșelat. Peste tot, puhoi de oameni. La Basilica din San Pietro era o coadă imensă și un soare năucitor. Așa că am trecut peste acest obiectiv.
Dar tot orașul are un farmec aparte care te cucerește și te îndeamnă să îi parcurgi ore în șir străduțele și piazzetele. Mi-a plăcut foarte multși cartierul Trastevere de peste Tibru, cu străduțele lui pavate și casele vechi și colorate. Dacă ajungeți în Roma, neapărat să treceți prin Trastevere și să mâncați un tiramisu la una din zecile de terase care împânzesc străduțele. Eu am mâncat cel mai bun tiramisu la terasa Tonarello.

Trastevere, Roma
În concluzie, a fost o vacanță foarte frumoasă, dar mai lungă decât era necesar. Cel puțin pentru noi. Când am plecat în această vacanță nu mai fusesem despărțiți de Sabina de un an și cinci luni. Nici măcar o zi. Doar orele pe care le petrecem zilnic la serviciu așa că despărțirea a fost mai grea decât am crezut. Însă Italia m-a cucerit definitiv. Este absolut superbă și v-o recomand cu mare căldură.
Voi plecați în vacanțe de cuplu? Cât stați de obicei și unde mergeți?