La trei ani de când sunt mamă un singur lucru pot să spun cu certitudine: Nimic nu te pregătește pentru asta. Când medicul îl pune pe cel mic în brațele tale și te trimite acasă cu el tot panică o să simți. Poți să citești zeci de cărți și de articole tot vei fi luat prin surprindere în fiecare zi. Și culmea, nu vei fi surprinsă doar de ceea ce va face copilul tău, dar te va surprinde și comportamentul tău, gândurile tale și noua mentalitate pe care dragostea imensă pentru puiul tău o va țese între neuronii tăi. Așa se face că există o discrepanță considerabilă între tipul de mamă care am crezut că o să fiu (înainte să o pună medicul pe Sabina în brațele mele) și mama care sunt acum. Fără să știu ce înseamnă să supraviețuiești luni întregi cu câteva ore de somn pe noapte, să îți sară inima din piept la 3 dimineața de la un mic scâncet, dar și cum te poți topi instantaneu la 5 dimineața de la un zâmbet fără dinți, am emis tot felul de inepții în era “pre-copil” . Am privit multe mame cu milă amestecată cu acea superioritate ignorantă specifică doar oamenilor care nu știu de fapt mare lucru și am emis multe fraze care începeau cu “Copilul meu nu va face niciodată așa ceva.” Dar viața are un mod “amuzant” de a-ți arăta câteodată că nu e bine să vorbești despre lucruri despre habar nu ai. Așadar, ce am spus că nu va face niciodată copilul meu, dar viața m-a pus la punct:
1. “Copilul meu nu o să facă scandal în magazine (restaurante, parcuri,etc), să se trântească pe jos și să țipe ca un….”
Când vedeam astfel de scene mi se ridica părul măciucă în cap și îmi spuneam: Cum pot să permită părinții un asemenea comportament? Dacă așa l-au crescut așa îl au! L-au lăsat să facă numai ce vrea el și cum nu poate obține o bombonică se declanșează iadul pe pământ! Așa îmi spuneam atunci. Acum știu că acei copii treceau printr-o etapă dificilă a dezvoltării lor emoționale cunoscute și sub denumirea de crize de furie. Acum știu că purtarea lor are o explicație științifică și nu este nici vina lor și nici a părinților. De fapt, totul ține de anatomie și de evoluție. Cortexul prefrontal, adică acea parte a creierului care este responsabilă cu gestionarea și controlul emoțiilor, se dezvoltă mai târziu. Astfel, copiii de 2-3 ani pur și simplu nu au, biologic, capacitatea de a gestiona emoțiile pe care le simt. Și atunci reacționează într-un mod care poate părea irațional, isteric (am scris mai multe despre crizele de furie aici).
2. Copilul meu va dormi în pătuțului lui, în camera lui.
Înainte de a deveni mamă eram sigură că pentru a crește un copil autonom, trebuie să îl las să doarmă singur încă din primele zile de viață. Ca să nu mai zic că era și cea mai bună soluție pentru viața noastră de cuplu.
Ne-am ținut de acest plan cam un an și jumătate. Apoi a urmat o perioadă în care Sabina se trezea gata de o nouă zi la 6 dimineața. Eu abia puteam să îmi țin ochii deschiși, așa că în încercarea de a mai câștiga câteva minute în pat am luat-o lângă noi și am avut plăcuta surpriză să constat că adormea din nou și se mai trezea abia pe la 8. A fost ca și cum am obținut o parolă secretă și am început să o folosim de câte ori era necesar. A urmat o vizită de câteva zile la bunici în care am uitat să luăm cu noi pătuțul de voiaj și am fost nevoiți să o culcăm între noi, iar de atunci între noi a rămas. Mărturisesc că situația ar fi putut foarte ușor să revină la normal, atunci, la început, dar și mie și tatălui ei ne-a plăcut mult să ne trezim dimineața și să îi vedem chipul minunat, ne-a plăcut să o simțim călduță și pufoasă lângă noi și să o luăm în brațe prin somn ca pe cel mai prețios dar al vieții. Iar acum…..acum trebuie să cumpărăm un alt pat pentru că nu mai încăpem în el toți trei, iar Sabina nu vrea sub nicio formă să doarmă singură.
După doi ani de co-sleeping pot spune că temerile nu mi s-au adeverit. Sabina este un copil independent și sigur pe el. Se adaptează ușor la situațiile noi, tranziția la grădiniță a fost foarte ușoară și simt că are încredere în mine și în tatăl ei. Între noi se simte în siguranță, se simte iubită, iar asta îi dă încredere în ea. Nu spun că cei care dorm singuri nu se simt iubiți, vreau doar să subliniez că temerile mele legate de dormitul împreună nu s-au adeverit. Când sunt mici, copiii au nevoie de părinți să îi simtă cât mai aproape. Noi și dragostea pe care le-o oferim suntem busola după care se orientează la vârsta asta. Iar un pic de atașament în plus nu a făcut răul pe care mi-l imaginam.
3. Nu o să se uite la televizor sau la desene animate.
La acest capitol, mărturisesc că mă simt vinovată. Cred în continuare că cel mai bine pentru copilul meu ar fi să nu se uite deloc la televizor, telefon sau orice alt gadget care îl ține captiv cu ochii într-un ecran și îl oprește de la explorarea lumii din jurul lui. Însă nu reușesc încă să pun în aplicare acest principiu. Sabina se uită la desene animate, la televizor și pe telefon, dar cu limite. Am început la drumurile lungi după ce epuizam toate jocurile și tacticile mele de a o ține ocupată. Apoi am extins și acasă când aveam lucruri urgente de rezolvat, iar ea nu se desprindea de picioarele mele. În acest moment, este noua mea misiune, să reduc până la eliminare interacțiunea cu ecranele. O să vă țin la curent cu progresele pe care o să le înregistrez.
4. Nu o să mânânce dulce până la 6 ani!
Șase ani era vârsta la care mâ gândeam că intră în colectivitate și nu o să pot să mai am același control asupra dietei ei. Până la 2 ani și jumătate, Sabina nu a mâncat dulce (adică îndulcit cu zahăr) aproape deloc. Apoi a început creșa în sistemul de stat, iar la gustarea de după-amiază mai primeau plăcintă cu brânză și stafide sau plăcintă cu mere, pregătite în bucătăria proprie. Nu mi-a convenit deloc, însă educatoarele, spațiul, modul de educare a copiilor erau minunate așa că am acceptat acest compromis. Apoi, acasă, am introdus biscuiții. Inițial cei făcuți de mine acasă cu făină integrală și miere de albine, iar ulterior am apelat și la cei din comerț. Am început cu cei de la Organix pentru copii, însă acum nu mai suntem la fel de restrictivi. Stăm destul de bine la capitolul ciocolată. Extrem de rar primește. Noi cumpărăm sortimente cu 70% cacao și diverse bucăți de fucte și îi dăm și ei câte un pătrat. ÎNSĂ mânâncă înghețată de ciocolată. Acesta a fost al doilea mare compromis. A început de vara trecută când mergeam în weekend la gelateria cu înghețată artizanală, însă am reușit să stabilim o regulă: una pe săptămână. Regula a fost în vigoare doar vara. De la intrarea în sezonul rece am gustat înghețata doar ocazional. Cred în continuare că este extrem de importantă alimentația pentru starea de sănătate generală a copilului. Este important ca cel mic să fie expus la obiceiuri alimentare sănătoase, să i se explice de ce nu e bine să mânânce în exces anumite lucruri.
Dar și mai important este ca părinții să respecte aceste principii alimentare. După cum prea bine știm, copiii se orientează după părinți. Noi suntem modelele lor, iar pe termen lung vor face ceea ce facem și noi, nu ceea ce spunem.
Din fericire, nici noi nu suntem consumatori de dulciuri sau de junk food. Singurele dulciuri pe care le avem în casă și pe care le consumăm (mai rar) sunt biscuiții și ciocolata neagră. Niciodată nu am cumpărat chipsuri, snacks-uri și alte produse din această categorie. Iar asta contează foarte mult, pentru că nu a fost obișnuită cu ele, nu știe ce sunt sau ce gust au.
Asta este lista mea cu regulile cele mai importante care nu s-au regăsit în stilul meu de parenting. La unele lucrez pentru a le îndrepta, la altele am renunțat. Sunt sigură că în timp vor mai fi și altele. Până la urmă, viața de părinte e o lecție continuă.
2 comments
Cand avea vreo 7-8 ani, Elena m-a intrebat de ce ea trebuie sa doama singura iar taica-su trebuie sa doarma cu mine? II este frica sa doarma singur la varsta lui? Si sincer, eu nu am putut sa ii explic de ce noi, 2 adulti, TREBUIE sa dormim impreuna si ea un copilas, trebuie sa doama singura! 🙂
O intrebare foarte buna! 🙂